Pe
vremea împărăţiei păgânului Maximian, cumplitul muncitor al
creştinilor, toată lumea era acoperită cu întunericul păgânătăţii
închinării la idoli. Atunci s-a făcut mare prigonire pretutindeni asupra
celor ce credeau în Hristos. Deci mulţi mărturisitori ai preasfântului
nume al lui Iisus Hristos au fost ucişi. Intre aceştia a pătimit pentru
Hristos şi Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, din cetatea Nicomidiei, care
se află în părţile Bitiniei. Acest slăvit între mucenici şi răbdător de
chinuri al lui Hristos, s-a născut în cetatea Nicomidiei, din tată de
neam bun, cinstit şi bogat, cu numele Evstorghie şi din maica sa,
Euvula.
Tatăl său era cu credinţa păgân,
sârguindu-se cu căldură la închinarea idolilor, iar maica sa era
creştină, învăţând de la strămoşii săi sfânta credinţă şi slujind cu
osârdie lui Hristos. Deci, fiind ei însoţiţi cu trupurile, erau
despărţiţi cu duhul, el jertfind mincinoşilor zei, iar ea aducând jertfe
de laudă adevăratului Dumnezeu. Şi născând acest prunc, despre care ne
este cuvântul, l-au numit pe el Pantoleon, care se tâlcuieşte “cu totul
leu”, ca cel ce avea să fie cu bărbăţia asemenea cu leul, însă mai pe
urmă a fost numit Pantelimon, adică “întru tot milostiv”, pentru că
tuturor s-a arătat că este milostiv, când tămăduia pe cei bolnavi fără
de plată, iar pe cei săraci îi miluia, împărţind cu dărnicie averile
părinteşti celor ce aveau trebuinţă.
Deci
fiind el încă copil, maica sa îl creştea în buna credinţă creştină,
învăţându-l să cunoască pe Unul şi adevăratul Dumnezeu, Care este în
ceruri, pe Domnul nostru Iisus Hristos; să-I placă Lui cu lucruri bune,
să creadă într-Insul şi să se abată de la închinarea idolilor celor
mulţi. Deci copilul lua aminte la învăţătura maicii sale şi cunoştea în
parte, pe cât putea înţelege în anii copilăriei. Dar, o, ce pagubă şi
lipsire! Maica lui cea bună şi învăţătoarea sa s-a dus către Domnul din
tinereţe, lăsând pe copil nevenit încă în vârsta şi în înţelegerea cea
desăvârşită. Iar după sfârşitul ei, copilul a mers lesne în urma
rătăcirii tatălui său, fiind dus adeseori de dânsul la idoli şi
învăţându-se la păgânătatea lor.
Deci
pruncul a fost dat mai întâi la învăţătura gramaticii şi, după ce a
sporit în cărţile elineşti şi a învăţat bine toată filosofia cea din
afară, tatăl său 1-a dat la meşteşugul doctoricesc, la un oarecare
Eufrosin, doctor slăvit, ca să se deprindă cu acel meşteşug. Iar
copilul, fiind isteţ la minte, a învăţat toate cu înlesnire şi degrabă a
întrecut pe cei de o vârstă cu el, aproape asemănându-se cu învăţătorul
său. Şi era bun la obicei, bine grăitor, frumos la faţă, iubit de toţi
şi cunoscut însuşi împăratului Maximian; pentru că în acea vreme
Maximian locuia în Nicomidia, chinuind pe creştini, şi la praznicul
Naşterii lui Hristos, a ars în biserică douăzeci de mii de sfinţi
mucenici (Pomenirea lor la 28 decembrie), iar pe Sfântul Antim
(Pomenirea lui la 3 septembrie)episcopul şi pe mulţi alţii i-a omorât cu
felurite chinuri.
Iar Eufrosin doctorul
se ducea adeseori cu leacuri la acel chinuitor, în palatele împărăteşti,
şi la oamenii lui, pentru că doctorul acela dădea leacuri la toată
curtea împărătească. Şi ducându-se el la palat, mergea cu dânsul şi
copilul Pantoleon şi toţi, văzându-l, se mirau de frumuseţea şi
înţelegerea lui cea bună. Deci, văzându-1 şi împăratul, 1-a întrebat de
unde este şi al cui fiu este, şi aflând cele despre dânsul, împăratul a
poruncit învăţătorului să-l înveţe pe copil bine tot meşteşugul
doctoricesc, vrând ca întotdeauna să-1 aibă pe lângă dânsul, ca pe un
vrednic a sta înaintea împăratului şi a-i sluji lui.
In
vremea aceea, era în Nicomidia un preot bătrân, cu numele Ermolae,
care, de frica păgânilor, se ascundea cu puţini creştini într-o casă
oarecare mică şi neştiută. Iar Pantoleon, mergând de la casa sa către
învăţătorul său, îi era calea pe lângă casa aceea mică, în care se
ascundea Sfântul Ermolae. Deci acesta, văzând pe ferestruie pe tânăr
trecând pe acolo adeseori, cunoştea de pe faţă şi din vedere năravul lui
cel bun, şi cunoscând cu duhul că va fi vas ales al lui Dumnezeu, a
ieşit odată din casă înaintea tânărului, care tocmai trecea pe acolo, şi
l-a rugat ca să intre puţin în casa lui. Iar tânărul, fiind smerit şi
ascultător, a intrat în casa bătrânului, iar el, punându-1 aproape de
dânsul, 1-a întrebat de neam, de părinţi, de credinţă şi de întreaga lui
viaţă. 
Iar
tânărul, povestindu-i toate cu de-amănuntul, i-a spus că maica lui a
fost creştină şi a murit, iar tatăl lui trăieşte după legile elineşti,
închinându-se zeilor. Atunci Sfântul Ermolae 1-a întrebat pe dânsul,
zicându-i: „Dar tu, fiule, de ce parte şi credinţă voieşti să fii? De
credinţa tatălui tău sau a maicii tale?” Tânărul a răspuns: „Maica mea,
pe când trăia, mă învăţa credinţa sa şi eu am iubit credinţa ei. Insă
tatăl meu, ca cel mai tare, mă sileşte la legile elineşti şi doreşte să
mă rânduiască în palatele împărăteşti, adică în rânduiala celor de
aproape, a boierilor ostăşeşti şi a slugilor împăratului”. Sfântul 1-a
întrebat iarăşi: „Ce fel de învăţătură te învaţă pe tine dascălul tău?”
Tânărul a răspuns: „Invăţătura lui Asclipie, a lui Hipocrate şi a lui
Galen, pentru că aşa voieşte tatăl meu. Dar şi dascălul meu zice că de
voi învăţa acele învăţături, voi putea, cu înlesnire, să tămăduiesc
toate bolile oamenilor”.
Atunci Sfântul
Ermolae, luând pricină spre vorba cea de folos, a început a semăna în
inima tânărului, ca într-un pământ bun, sămânţa cea bună a cuvintelor
lui Dumnezeu. Deci i-a zis: 
„Cre-de-mă
pe mine, bunule tânăr, că învăţăturile şi meşteşugurile lui Asclipie,
Hipocrate şi Galen sunt mici şi puţin pot să ajute celor ce lucrează cu
ele. Incă şi zeii, pe care îi cinstesc împăratul Maximian, tatăl tău şi
ceilalţi elini, sunt deşerţi, fiind poveşti şi înşelăciuni ale celor cu
minte puţină. Iar adevărat şi Atotputernic Dumnezeu este Unul Iisus
Hristos, în Care de vei crede, apoi numai cu chemarea Preacinstitului
Lui nume, vei putea tămădui toate bolile. Pentru că Acela orbii a
luminat, leproşii a curăţit, morţilor le-a dăruit viaţă, iar pe diavolii
care sunt cinstiţi de elini, i-a izgonit din oameni cu un cuvânt.
Dar
nu numai singur Hristos, ci şi hainele Lui erau dătătoare de tămăduiri.
Pentru că o femeie, fiind bolnavă de curgerea sângelui de 12 ani, numai
cât s-a atins de marginea hainelor Lui, îndată s-a tămăduit. Dar cine
poate să spună cu de-amănuntul toate lucrurile Lui cele minunate? Căci
precum nu este cu putinţă a număra stelele cerului, nisipul mării şi
picăturile de ploaie, tot aşa nu se pot spune nici minunile şi măririle
lui Dumnezeu. El este şi acum ajutător tare robilor Săi, că mângâie pe
cei mâhniţi, tămăduieşte pe cei bolnavi, izbăveşte din primejdii şi
scoate din toate răutăţile potrivnice, neaşteptând să fie rugat de
cineva; ci întâmpinând mai înainte de rugăciune şi chiar de pornirea
inimii. El dă celor ce-L iubesc pe El putere să facă unele ca acestea,
încă le dăruieşte şi mai mari faceri de minuni, iar la urmă le dă lor
desăvârşit viaţă fără de sfârşit, întru slava cea veşnică a împărăţiei
cerurilor”.
Nişte
cuvinte ca acestea ascultându-le Pantoleon, le credea ca adevărate şi,
ascunzându-le în inima sa, cu dulceaţă se adâncea în ele cu mintea,
zicând sfântului bătrân: „Eu pe acestea de multe ori le-am auzit de la
maica mea şi am văzut-o adeseori rugându-se şi chemând pe acel Dumnezeu,
de care tu vorbeşti”. Deci, din acea zi, Pantoleon trecea în fiecare zi
pe la bătrân şi se îndulcea de vorbele lui cele insuflate de Dumnezeu,
povăţuindu-se spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu. Şi când se întorcea
de la dascălul Eufrosin, nu se ducea la casa sa, până ce mai întâi nu
cerceta pe bătrânul Ermolae, de la care primea cuvinte folositoare de
suflet.
Şi i s-a întâmplat lui odată că,
plecând de la dascăl şi abătân-du-se puţin din cale, a aflat un prunc
mort, muşcat de o viperă mare, şi pe vipera aceea zăcând aproape de cel
mort. Văzând aceasta Pantoleon, la început s-a temut şi s-a depărtat
puţin, dar mai pe urmă s-a gândit în sine, zicând: „Acum mi se cade mie
să încerc să ştiu dacă sunt adevărate cele grăite de bătrânul Ermolae”.
Şi căutând spre cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, măcar că nu sunt
vrednic a Te chema, însă de voieşti ca să fiu robul Tău, arată-Ţi
puterea Ta şi fă ca, întru numele Tău, pruncul acesta să învie, iar
vipera să moară”. Atunci îndată, pruncul deşteptându-se ca din somn, s-a
sculat, iar vipera a crăpat în două şi a rămas moartă. Deci Pantoleon,
văzând această minune, a crezut desăvârşit în Hristos, şi-a ridicat
ochii săi trupeşti şi sufleteşti spre cer şi a binecuvântat pe Dumnezeu
cu bucurie şi cu lacrimi, mulţumindu-I că 1-a scos pe el din întuneric
şi 1-a adus la lumina cunoştinţei Sale.
Apoi
îndată, alergând la Sfântul Ermolae preotul, a căzut la cinstitele lui
picioare, cerând Sfântul Botez şi spunându-i cele ce i s-au întâmplat,
adică, cum a înviat pe pruncul cel mort, cu puterea numelui lui Iisus
Hristos şi cum a murit vipera cea purtătoare de moarte. Şi sculându-se
Sfântul Ermolae, s-a dus cu dânsul să vadă vipera cea omorâtă şi,
văzând-o, a mulţumit lui Dumnezeu pentru minunea ce o făcuse şi prin
care a adus pe Pantoleon la cunoştinţa Sa. Apoi, întorcându-se acasă, a
botezat pe tânăr în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh şi,
săvârşind Sfânta Liturghie în cămara sa cea mai dinlăuntru, 1-a
împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, cu Trupul şi Sângele lui Hristos.
După
primirea Sfântului Botez, Pantoleon a petrecut lângă bătrânul Ermolae
şapte zile, învăţând dumnezeieştile cuvinte care i se grăiau prin gura
bătrânului. Deci adăpându-se ca dintr-un izvor viu, şi-a pregătit
sufletul său spre îmbelşugarea roadelor duhovniceşti cu darul lui
Hristos. Iar a opta zi, când s-a întors acasă, tatăl său i-a zis lui:
„Fiule, unde ai zăbovit atâtea zile, că eu am fost în mare grijă pentru
tine?” Sfântul a răspuns: „Am fost cu dascălul în palatele împărăteşti
de am tămăduit pe un bolnav iubit împăratului şi şapte zile nu ne-am
depărtat de la dânsul, până nu l-am făcut sănătos”. Aceasta a zis-o
sfântul, nu ca şi cum ar minţi, ci ca o pildă, prin care îi spunea în
taină adevărul, căci în mintea sa numea dascăl pe Sfântul Ermolae
preotul, palate împărăteşti numea cămara cea mai dinlăuntru, în care
s-au săvârşit dumnezeieştile Taine; iar bolnav numea sufletul său cel
iubit Impăratului ceresc, care s-a tămăduit în şapte zile prin doctoria
duhovnicească.
Iar
a doua zi, mergând el la dascălul Eufrosin, a fost întrebat de acela:
„Unde ai stat atâtea zile?” El i-a răspuns: „Tatăl meu cumpărând o
moşie, m-a trimis acolo ca să o iau, şi am zăbovit, cercetând bine pe
toate cele ce sunt acolo, căci a fost cumpărată cu mare preţ”. Aceasta
i-o spunea cu tâlc pentru Sfântul Botez, pe care îl primise, şi pentru
înştiinţarea celorlalte taine ale credinţei creştineşti, care sunt
comori nepreţuite, covârşind toate bogăţiile, căci au fost cumpărate cu
Sângele lui Hristos. Auzind aceasta Eufrosin, a încetat să-l mai
întrebe.
Iar fericitul Pantoleon era plin
de darul lui Dumnezeu, purtând înlăuntru comoara sfintei credinţe. Şi
se îngrijea foarte mult de tatăl său, cum l-ar putea scoate din
întunericul închinării idoleşti şi să-1 aducă la lumina cunoştinţei lui
Hristos. Pentru aceea, vorbea cu dânsul în toate zilele pilde înţelepte
şi îi punea întrebări, zicându-i: „Tată, pentru ce zeii cei ce stau în
picioare rămân până astăzi aşa precum sunt puşi din început, şi
niciodată nu şed; iar cei făcuţi şezând pe scaun, şed până astăzi şi nu
se scoală niciodată?” Iar tatăl îi răspundea: „Fiule, este grea această
întrebare şi nu pot să răspund la ea”.
Iar
sfântul totdeauna punând tatălui său şi alte întrebări, asemenea
acesteia, 1-a făcut a se îndoi de zeii săi şi a cunoaşte încetul cu
încetul înşelarea şi rătăcirea închinării de idoli. Deci tatăl său a
încetat a mai cinsti pe idoli, cum îi cinstea mai înainte, când le
aducea jertfe şi li se închina în toate zilele, şi a început a-i sfărâma
şi a nu se închina lor. Iar Pantoleon văzând aceasta, se bucura că cel
puţin a reuşit a-l face pe tatăl său să se îndoiască de zei, deşi nu-l
întorsese desăvârşit de la ei. Şi voia de multe ori să sfărâme idolii
tatălui său, care erau mulţi în casa lor, dar se oprea, pe de o parte ca
să nu mânie pe tatăl său, pe care se cuvenea a-l cinsti după porunca
lui Dumnezeu, iar pe de alta, voia să aştepte până ce singur tatăl său
va cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi el singur îi va sfărâma cu mâinile
sale.
In acea vreme, au adus la
Pantoleon pe un orb care cerea tămăduire şi zicea: „Mă rog ţie,
miluieşte-mă pe mine, care nu văd lumina cea dulce; căci toţi doctorii
din această cetate m-au doftorit şi nici un folos nu mi-au adus; ba
chiar şi cea din urmă vedere ce o mai aveam, mi-au luat-o împreună cu
toată averea mea, căci am cheltuit mult la dânşii, dar am luat mai mult
vătămare şi pagubă, decât tămăduire”. Iar sfântul i-a zis: „Dacă toată
averea ai dat-o acelor doctori de la care n-ai avut folos, apoi de vei
primi tămăduire de la mine şi de vei vedea, ce-mi vei da mie?” Orbul a
răspuns: „Cea mai de pe urmă rămăşiţă care o am, ţi-o voi da cu
osârdie”. Sfântul a zis: „Darul vederii luminii ţi-l va da Tatăl
luminilor, Dumnezeul cel adevărat, prin mine, nevrednicul robul Său. Iar
tu, ceea ce-mi făgăduieşti, să nu-mi dai mie, ci să împarţi la săraci”.
Auzind acestea Evstorghie, tatăl lui
Pantoleon, a zis către dânsul: „Fiule, să nu îndrăzneşti a te atinge de
acel lucru pe care nu poţi să-l faci, ca să nu te faci şi tu de râs!
Căci ce poţi face mai mult decât doctorii cei mai mari decât tine, care
l-au doftorit pe el şi n-au putut să-1 tămăduiască?” Sfântul a răspuns:
„Nici unul dintre acei doctori nu ştie să pună acestui om acel fel de
doctorie, care o pun eu, căci este multă deosebire între dânşii şi între
dascălul meu, care m-a învăţat aceasta”.
Iar
tatăl său, socotind că vorbeşte despre dascălul Eufrosin, i-a zis: „Eu
am auzit că şi dascălul tău s-a îngrijit de acest orb, dar nimic n-a
sporit”. Pantoleon a răspuns: „Aşteaptă puţin, tată, şi vei vedea
puterea doctoriei mele!” Zicând aceasta, s-a atins cu degetul de ochii
orbului, zicând: „In numele Domnului meu Iisus Hristos, Care a luminat
pe cei orbi, caută şi vezi!” Atunci îndată s-au deschis ochii orbului şi
a văzut. Din acel ceas, Evstorghie, tatăl lui Pantoleon, a crezut în
Hristos, împreună cu omul care a văzut şi au fost botezaţi de Sfântul
Ermolae, preotul. Din acel moment s-au umplut de mare bucurie
duhovnicească, pentru darul şi puterea lui Hristos.
Atunci
Evstorghie a început a sfărâma toţi idolii care erau în casa lui, iar
la acel lucru îl ajuta şi fiul său, Sfântul Pantoleon, şi zdrobindu-i,
i-a aruncat într-o groapă adâncă şi i-a acoperit cu pământ. După aceea,
Evstorghie mai trăind puţină vreme, s-a mutat la Domnul. Deci Pantoleon,
rămânând moştenitor al averii părinteşti celei prea bogate, îndată a
dăruit libertate robilor şi roabelor sale, dându-le multe daruri, iar
bogăţia a început a o împărţi la cei ce aveau trebuinţă: săracilor,
scăpătaţilor, văduvelor şi sărmanilor. Şi înconjura temniţele, cercetând
pe toţi cei ce pătimeau în legături, pe care îi mângâia cu doctoriile
şi cu dările celor de trebuinţă. Şi era doctor nu numai de răni, ci şi
de sărăciile omeneşti, căci toţi primeau de la dânsul milostenie
îndestulată şi, cu îndurările lui, săracii se îmbogăţeau. Iar întru
leacuri îi ajuta lui darul lui Dumnezeu, căci i se dăduse de sus darul
tămăduirilor, şi nu atâta tămăduia cu doctoriile cele cumpărate, pe cât
cu chemarea numelui lui Iisus Hristos.
Atunci
Pantoleon s-a arătat că este Pantelimon, adică “întru tot milostiv”,
prin numire şi cu fapta, arătând la toţi milă şi nelăsând pe nimeni să
plece de la dânsul nemângâiat. Căci celor lipsiţi le dădea daruri fără
plată, iar pe bolnavi îi tămăduia. Atunci s-a întors la dânsul toată
cetatea cu bolnavii ei, lăsând pe toţi doctorii, pentru că de la nimeni
nu câştigau atât de grabnice şi desăvârşite tămăduiri, precum câştigau
de la Pantelimon, care tămăduia cu fapta şi nu lua plată de la nimeni.
Deci se slăvea în tot poporul numele doctorului cel milostiv şi fără de
plată, iar ceilalţi doctori erau defăimaţi şi luaţi în râs. Din această
pricină, multă ură şi vrajbă s-a ridicat de la doctori împotriva
sfântului, încă din acea vreme când a fost tămăduit acel orb pomenit mai
sus. Şi aceasta a început astfel:
Intr-una
din zile, când orbul cel tămăduit de Sfântul Pantelimon umbla prin
cetate, l-au văzut pe el doctorii şi au zis în sine: „Oare nu este
acesta care a fost orb şi cerea de la noi tămăduire şi n-am putut să-i
vindecăm ochii? Deci cum vede acum?” Şi îl întrebau pe el, cum de vede.
Şi n-a tăinuit omul acela pe doctorul său, pe Sfântul Pantelimon. Iar
acei doctori, ştiind despre el că este ucenic al lui Eufrosin, ziceau:
„Mare este ucenicul marelui dascăl”. Dar ei nu ştiau puterea lui
Hristos, care lucra prin Pantelimon. Deci, neştiind, au mărturisit
adevărul, că Pantelimon este marele ucenic al Marelui Invăţător, Iisus
Hristos. Dar, deşi cu gurile lăudau cu făţărnicie pe sfânt, însă, în
inimile lor, din zavistie, se sfătuiau spre rău şi îl pândeau, căutând
pricini împotriva lui, cum ar putea să-1 piardă.
Apoi,
văzându-1 că intră în temniţă şi tămăduieşte rănile celor legaţi, care
pătimeau pentru Hristos, s-au apropiat de Maximian chinuitorul şi i-au
zis: „Impărate, tânărul căruia tu i-ai poruncit să înveţe tot meşteşugul
doctoricesc, voind să-1 ai în palatele tale, acela defăimând mila ta
către dânsul, cercetează temniţele tămăduind pe închişii hulitori ai
zeilor noştri, socotind la fel cu dânşii, împotriva zeilor, şi ducând şi
pe alţii la acelaşi gând rău al lor. Deci de nu-1 vei pierde degrabă,
apoi nu puţină mâhnire vei avea, pentru că pe mulţi îi vei vedea
întorcându-se de la zei, prin înşelătoarea lui învăţătură; că meşteşugul
doctoricesc pe care îl are şi tămăduirile care le face, nu le socoteşte
ca ale lui Asclipie sau ale vreunui alt zeu, ci ale unui oarecare
Hristos, şi astfel toţi, care sunt tămăduiti, cred în Acela”.
Clevetitorii
zicând aceasta, au rugat pe împăratul, ca să poruncească să cheme pe
orbul cel tămăduit de Pantoleon, pentru a se încredinţa de cele zise. Şi
îndată împăratul a poruncit să caute pe orbul cel vindecat. Şi fiind
adus acela înaintea împăratului, i-au zis: „Spune, omule, cum ţi-a
tămăduit Pantoleon ochii?” Iar el a răspuns: „A chemat numele lui
Hristos, s-a atins de ochii mei şi am văzut îndată!” Impăratul a zis
către dânsul: „Dar tu cum socoteşti? Hristos te-a tămăduit sau zeii?” El
a răspuns: „Impărate, doctorii aceştia, pe care îi vezi că stau
înaintea ta, au cheltuit multă sârguinţă şi multă vreme pentru
tămăduirea mea. Ei mi-au luat toată averea şi nu mi-au adus nici un
folos. Dimpotrivă, şi puţina vedere câtă aveam, mi-au luat-o; astfel că
m-au orbit cu desăvârşire. Iar Pantelimon, numai cu chemarea numelui lui
Hristos, m-a făcut să văd. O, împărate, socoteşte tu singur şi vezi,
care doctor este mai bun şi mai adevărat? Oare Asclipie cu ceilalţi zei,
care au fost chemaţi de mulţi vreme îndelungată şi nimic n-au putut să
ajute? Sau Hristos, Care o dată fiind chemat de Pantelimon, îndată m-a
tămăduit?”
Iar împăratul, neştiind ce să
răspundă la aceasta, a început a-l sili la păgânătate, după obiceiul
păgânesc, zicându-i: „Omule, nu te lăsa înşelat, nici nu pomeni pe
Hristos, pentru că este dovedit că zeii ţi-au dat vederea ochilor!” Iar
cel tămăduit, neavând nici o teamă de puterea împărătească, nici
înfricoşându-se de îngrozirea chinuitorilor, a răspuns lui Maximian mai
cu îndrăzneală decât orbul din Evanghelie, care fusese pus la întrebare
înaintea fariseilor: „O, împărate, tu însuţi eşti nebun, de numeşti pe
zeii cei orbi dătători de vedere ai luminii, căci şi tu, fiind asemenea
lor, nu voieşti să vezi adevărul!” Iar împăratul, umplându-se de mânie, a
poruncit să-l ucidă îndată cu sabia. Şi fiind tăiat capul bunului
mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos, s-a dus să vadă faţă către
faţă, în neînserata lumină cerească, pe Acela pe Care L-a mărturisit pe
pământ. Iar Sfântul Pantelimon, răscumpărând trupul lui de la ucigaşi,
l-a îngropat lângă tatăl său.
După
aceasta, împăratul a poruncit să cheme la dânsul pe Pantoleon. Şi când
ostaşii duceau pe sfânt la împărat, el cânta cuvintele lui David:
Dumnezeule, lauda mea n-o ţine sub tăcere. Că gura păcătosului şi gura
vicleanului s-au deschis asupra mea… Deci a stat cu trupul înaintea
împăratului pământesc, iar cu mintea stătea înaintea Impăratului ceresc.
Iar împăratul Maximian, privind spre dânsul fără mânie, a început a-i
vorbi cu blândeţe, zicând: „0, Pantoleoane, nu sunt bune cele ce am
auzit de tine. Spun unii că huleşti şi defaimi foarte pe Asclipie şi pe
ceilalţi zei, iar pe Hristos Cel răstignit, Care a pierit rău, Il
slăveşti, te nădăjduieşti spre Dânsul şi Il numeşti Dumnezeu. Dar nu
ştii cât de multă grijă am avut cu tine şi ce fel de milă ţi-am arătat,
încât te-am primit şi în palatele mele şi am poruncit şi dascălului tău,
Eufrosin, să te înveţe tot meşteşugul doctoricesc, ca totdeauna să fii
lângă mine? Iar tu, defăimând toate acestea, te-ai abătut la cele
potrivnice. însă eu nu cred cele grăite despre tine, pentru că oamenii
s-au obişnuit a spune multe lucruri nedrepte. De aceea te-am chemat ca
singur să spui adevărul şi să arăţi mincinoasă clevetirea zavistnicilor
asupra ta, aducând jertfe zeilor celor mari, înaintea tuturor, precum se
cade”.
Sfântul a răspuns: „O, împărate,
se cade a crede faptele mai mult decât cuvintele, pentru că nu atât din
cuvinte, pe cât din lucruri se cunoaşte adevărul. Să crezi cuvintele
care le auzi de la mine, că mă lepăd de Asclipie şi de ceilalţi zei ai
voştri, iar pe Hristos îl proslăvesc; pentru că din faptele Lui am
cunoscut, că este singurul adevăratul Dumnezeu. Dar ascultă măcar pe
scurt faptele lui Hristos. A făcut cerul, a întărit pământul, a înviat
morţii, a luminat orbii, a curăţit leproşii, pe cei slăbănogi i-a
ridicat de pe pat cu cuvântul. Dar zeii care se cinstesc de voi, ce
lucru au făcut de felul acesta? Pot ei oare să facă ceva? Iar de vei voi
să cunoşti tăria cea atotputernică a lui Iisus Hristos, îndată vei
vedea aceasta cu fapta. Porunceşte să aducă aici un bolnav pe moarte,
care zace în patul durerii, deznădăjduit de doctori. Aici să vină şi
slujitorii idoleşti ai voştri şi să cheme pe zeii lor, iar eu voi chema
pe Dumnezeul meu; şi care Dumnezeu va tămădui pe cel bolnav, acela Unul
să fie mărturisit că este Dumnezeu adevărat, iar ceilalţi să se lepede”.
Şi i-a plăcut împăratului acest sfat al
sfântului. Deci a poruncit ca îndată să caute un bolnav ca acela. Şi a
fost adus acolo pe pat un om slăbănog de mulţi ani, care era nelucrător
cu toate mădularele sale, întocmai ca un lemn nesimţitor. Apoi au venit
şi slujitorii idoleşti cei iscusiţi la meşteşugul doctoricesc şi au zis
sfântului să cheme el mai întâi pe Hristos al său. Iar sfântul le-a zis:
„De voi chema eu pe Dumnezeul meu şi de va tămădui pe acest slăbănog,
atunci zeii voştri pe cine vor tămădui? Chemaţi voi mai întâi pe zeii
voştri şi de vor tămădui pe cel bolnav, apoi nu va mai fi nevoie ca eu
să chem pe Dumnezeul meu!”
Deci popii au
început a chema pe zeii lor, unul pe Asclipie, altul pe Die, altul pe
Artemida, alţii pe alţi diavoli. Dar nu era nici glas, nici ascultare.
Deci mult ostenindu-se ei în rugăciunile lor cele urâte de Dumnezeu,
nimic n-au sporit. Iar sfântul, văzând osteneala lor cea deşartă, a râs.
Iar împăratul, văzându-l pe el râzând, a zis: „Pantoleoane, fa tu
sănătos pe omul acesta, dacă poţi, prin chemarea Dumnezeului tău”.
Sfântul a grăit: „Să se depărteze slujitorii idoleşti!”
Şi
depărtându-se aceia, sfântul s-a apropiat de pat şi, ridicân-du-şi
ochii spre cer, a început a se ruga, zicând: „Doamne, auzi rugăciunea
mea şi strigarea mea la Tine să vină. Să nu întorci faţa Ta de la robul
Tău. Ori în ce zi mă necăjesc, pleacă către mine urechea Ta. Ori în ce
zi Te voi chema, degrab mă auzi şi arată celor ce nu ştiu de Tine tăria
Ta cea atotputernică, pentru că toate Iţi sunt cu putinţă!” Astfel
rugându-se sfântul, a luat de mână pe cel slăbănog, zicându-i: „în
numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te şi fii sănătos!” Şi
îndată sculându-se slăbănogul, s-a făcut sănătos cu tot trupul şi umbla
bucurându-se; apoi, luându-şi patul său, 1-a dus la casa sa.
Această
minune văzând-o mulţi din cei ce stăteau de faţă, au crezut în Hristos.
Iar slujitorii idoleşti scrâşneau din dinţi împotriva robului lui
Hristos şi ziceau către împărat: „Dacă acesta va mai fi viu, jertfele
zeilor vor fi zadarnice şi vom fi de râs creştinilor! Deci, împărate,
pierde-l pe el degrab”. Şi a zis împăratul către sfânt: „Jertfeşte
zeilor, Pantoleoane, ca să nu pieri în deşert! Nu ştii oare câţi au
pierit neascultând porunca noastră şi lepădându-se de zeii noştri? Au
doar nu ai aflat cât de cumplit a fost muncit bătrânul Antim?” Răspuns-a
sfântul: „Toţi cei ce au murit pentru Hristos, n-au pierit, ci se află
în viaţa cea veşnică. Şi dacă Antim, fiind bătrân şi neputincios cu
trupul, a putut suferi muncile cele cumplite pentru Domnul nostru, cu
atât mai mult eu, care sunt mai tânăr şi mai tare cu trupul decât el, mi
se cade ca fără de temere să pătimesc toate muncile ce le vei pune
asupra mea. Pentru că a nu muri eu pentru Hristos, socotesc că este o
pagubă, iar a muri pentru El dobândă îmi este”.
Atunci
împăratul a poruncit să-l spânzure gol la muncire, să-i strujească
trupul cu unghii de fier şi cu lumânări aprinse să-i ardă coastele. Iar
el, pătimind acestea, a căutat spre cer şi a zis: „Doamne Iisuse
Hristoase, fii mie de faţă în ceasul acesta şi-mi dă răbdare, ca să pot
suferi muncile păgânilor până la sfârşit!” Atunci i s-a arătat lui
Domnul în chipul preotului Ermolae şi i-a zis: „Nu te teme! Eu sunt cu
tine!” Şi îndată mâinile slujitorilor care îl munceau au slăbit şi ei
s-au făcut ca morţi; uneltele de muncire au căzut din mâinile lor, iar
lumânările s-au stins.
Acest lucru
văzându-l împăratul, a poruncit să coboare pe mucenic de la muncire şi a
zis către dânsul: „Care este puterea vrăjii tale, că şi slujitorii au
slăbit şi lumânările lor s-au stins?” Mucenicul a răspuns: „Vraja mea
este Hristos, a Cărui tărie atotputernică toate le face”. Impăratul a
zis: „Ce vei face, dacă voi pune munci mai mari asupra ta?” Mucenicul a
răspuns: „în cele mai mari munci, mai mare putere va arăta Hristos al
meu, dându-mi mai mare răbdare pentru ruşinarea ta. Iar eu, răbdând mai
mari munci pentru Dânsul, voi lua de la El mai mari răsplătiri”.
Atunci
chinuitorul a poruncit să fiarbă plumb într-o căldare mare de fier şi
să arunce într-însa pe mucenic. Deci, fierbând plumbul şi aducând pe
mucenic la căldare, el şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat, zicând:
Auzi, Doamne, glasul meu, când mă rog către Tine. Scoate sufletul meu
de la frica vrăjmaşului. Acoperă-mă de adunarea celor ce viclenesc şi de
mulţimea celor ce lucrează nedreptate. Aşa rugându-se el, iarăşi i s-a
arătat Domnul în chipul lui Ermolae şi, luându-l pe el de mână, a intrat
cu dânsul în căldare. Atunci îndată focul s-a stins, plumbul s-a răcit,
iar mucenicul cânta, zicând: Eu către Dumnezeu am strigat şi Domnul m-a
auzit pe mine. Seara, dimineaţa şi la miezul zilei spune-voi şi voi
vesti Lui şi El va auzi glasul meu.
Deci
cei ce stăteau de faţă s-au mirat de ceea ce se făcuse, iar împăratul a
zis: „Ce să fie aceasta, că focul s-a stins şi plumbul s-a răcit? Deci
cu ce fel de munci vom munci pe vrăjitorul acesta?” Iar cei ce erau de
faţă au zis: „Să se arunce în adâncul mării şi îndată va pieri, pentru
că nu va putea să farmece marea”. Şi a poruncit chinuitorul să se facă
aşa. Deci slujitorii luând pe mucenic, l-au dus la mare şi l-au pus în
caic, legându-i de grumaji o piatră mare. Apoi, ducându-l departe de
mal, l-au aruncat în mare, iar ei s-au întors singuri la mal. Iar
sfântul fiind aruncat în mare, i s-a arătat iarăşi Hristos, ca şi mai
înainte, în chipul lui Ermolae, iar piatra de la gru-majii mucenicului
s-a făcut uşoară ca o frunză, care plutea deasupra apei, şi mucenicul
umbla cu dânsa ca pe uscat, purtat fiind de dreapta lui Hristos, precum
odinioară Petru. Deci a ieşit la mal, cântând şi slăvind pe Dumnezeu şi a
stat înaintea împăratului. Iar împăratul, mirându-se foarte de o minune
ca aceasta, a zis: „Pantoleoane, care este puterea vrăjilor tale, că şi
marea ai fermecat-o?” Sfântul a răspuns: „Şi marea se supune Stăpânului
Său şi face voia Lui!” Impăratul a zis: „Au doară şi peste mare
stăpâneşti tu?” Sfântul a răspuns: „Nu eu, ci Hristos al meu, Ziditorul
şi Stăpânul a toată făptura cea văzută şi nevăzută. Acela, precum
stăpâneşte cerul şi pământul, tot aşa stăpâneşte şi marea; pentru că în
mare sunt căile Lui şi cărările Sale în ape multe”.
După
aceea, chinuitorul a poruncit să se pregătească afară de cetate o mare
privelişte, ca să dea pe mucenic spre mâncare fiarelor. Deci alerga
toată cetatea la acea privelişte, vrând să vadă cum are să fie mâncat de
fiare tânărul cel frumos şi nevinovat. Şi mergând împăratul la
priveliştea aceea şi aducându-l pe mucenic, îi arăta fiarele cu degetul,
zicându-i: „Acestea sunt pregătite pentru tine. Deci ascultă-mă şi
cruţă-ţi tinereţile tale; miluieşte frumuseţile trupului tău şi
jertfeşte zeilor, ca să nu-ţi fie moartea cumplită, fiind mâncat de
dinţii fiarelor”. Dar sfântul voia mai bine să fie mâncat de fiare,
decât să audă un sfat şi o poruncă vicleană ca aceea.
Deci
l-au aruncat la fiare sălbatice, dar Domnul arătându-Se şi acolo
sfântului în asemănarea preotului Ermolae, a închis gurile fiarelor şi
le-a făcut blânde ca nişte miei. Şi alergând acelea la sfânt, îi lingeau
picioarele, iar el le mângâia cu mâna pe cap. Şi fiecare fiară se
sârguia să fie sub mâna sfântului, una pe alta împingându-se. Iar
poporul care privea la acea minune se mira şi striga cu glas mare: „Mare
este Dumnezeul creştinilor! Slobod să fie nevinovatul şi dreptul
tânăr”.
Atunci împăratul, umplându-se de
mânie, a pornit ostaşii cu săbiile scoase împotriva celor ce slăveau pe
Mântuitorul Hristos şi, ucigând pe mulţi din popor, din cei ce au crezut
în Dumnezeu, a poruncit să ucidă şi toate fiarele. Iar mucenicul,
văzând acest lucru, a strigat, zicând: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule,
că nu numai oamenii, dar şi fiarele mor pentru Tine!” Şi a plecat
împăratul de la privelişte scârbindu-se şi mâniindu-se, iar pe mucenic
1-a aruncat iarăşi în temniţă.
După
aceea, oamenii cei ucişi au fost luaţi de ai lor şi îngropaţi, iar
fiarele le-au lăsat spre mâncarea câinilor şi a păsărilor mâncătoare de
trupuri. Dar şi cu acelea s-a făcut o minune, căci fiarele, zăcând multe
zile, n-au fost atinse nici de câini, nici de păsări, iar trupurile lor
nu s-au împuţit. Deci împăratul, aflând acest lucru, a poruncit să le
arunce într-o groapă adâncă şi să le acopere cu pământ. Iar pentru
mucenic, a poruncit să se pregătească o roată înfricoşătoare, plină de
fiare ascuţite. Făcându-se aceasta, au legat pe sfântul şi au început a o
întoarce. Dar îndată roata, cu o putere nevăzută, s-a sfărâmat în
bucăţi, rănind de moarte pe mulţi din cei ce stăteau împrejur; iar
mucenicul s-a coborât întreg şi nevătămat. Deci i-a cuprins frica pe
toţi pentru nişte minuni ca acelea, prin care Dumnezeu se preamărea prin
sfântul Său.
Văzând acestea împăratul,
s-a mirat foarte tare şi a zis către mucenic: „Cine te-a învăţat să faci
atâtea farmece?” Sfântul a răspuns: „Nu farmece, ci adevărata credinţă
creştinească am fost învăţat de Sfântul Ermolae, preotul!” Impăratul 1-a
întrebat: „Unde este învăţătorul tău, Ermolae, că voim să-l vedem?” Iar
mucenicul, înţelegând cu duhul, că acum s-a apropiat şi lui Ermolae
cununa mucenicească, a zis către împărat: „Dacă porunceşti, îl voi chema
la tine”. Deci sfântul a fost slobozit cu trei ostaşi, care îl
străjuiau, ca să cheme pe Ermolae preotul.
Şi
ducându-se mucenicul în casa unde şedea preotul, bătrânul Ermolae,
văzându-l, i-a zis: „Fiule, pentru ce ai venit?” Mucenicul a răspuns:
„Părinte, împăratul te cheamă!” Bătrânul a zis: „Bine ai venit să mă
chemi, fiindcă s-a apropiat vremea pătimirii şi a morţii mele. Pentru că
în noaptea aceasta mi s-a arătat Domnul, zicându-mi: «Ermolae, ţi se
cade a pătimi mult pentru Mine, precum a pătimit şi robul Meu
Pantelimon»”. Aceasta zicând-o bătrânul, a mers cu mucenicul
bucurându-se şi a stat înaintea împăratului. Şi văzând împăratul pe
preot, 1-a întrebat de nume. Iar el nu şi-a tăinuit nici numele, nici
credinţa, ci a răspuns cu glas mare că este creştin. Iar împăratul 1-a
întrebat, zicând: „Mai ai pe cineva cu tine de aceeaşi credinţă?”
Bătrânul a răspuns: „Am doi împreună slujitori, adevăraţi robi ai lui
Hristos, pe Ermip şi Ermocrat”.
Deci a
poruncit împăratul să-i aducă şi pe aceia înaintea sa; şi a zis către
acei trei slujitori ai lui Hristos: „Voi aţi întors pe Pantoleon de la
zeii noştri?” Sfinţii au răspuns: „Singur Hristos, Dumnezeul nostru, pe
care îi ştie vrednici, îi cheamă la Sine, scojându-i din întunericul
închinării idoleşti la lumina cunoştinţei Sale”. împăratul a zis către
dânşii: „Lăsaţi acum cuvintele voastre cele mincinoase şi întoarceţi
iarăşi pe Pantoleon la zei, ca să vi se ierte vinovăţia cea dintâi şi să
vă învredniciţi de cinste de la noi, şi îmi veţi fi mie prietenii cei
dintâi în palatele mele”. Sfinţii au răspuns: „Cum putem să facem una ca
acesta, dacă şi noi înşine voim să murim împreună cu dânsul pentru
Hristos, Dumnezeul nostru? Deci nici el, nici noi, nu ne vom lepăda de
Hristos, nici nu vom aduce jertfe idolilor celor surzi şi fără de
suflare”.
Zicând aceasta, şi-au întors
toată mintea lor spre Dumnezeu şi au început a se ruga, ridicându-şi
ochii spre cer. Atunci li S-a arătat Mântuitorul de sus şi îndată s-a
cutremurat locul acela. Şi a zis împăratul: „Aţi văzut că zeii,
mâniindu-se pe voi, cutremură pământul?” Sfinţii au răspuns: „Bine ai
zis, că de zeii voştri s-a cutremurat pământul, pentru că au căzut la
pământ de la locurile lor şi s-au sfărâmat cu puterea Dumnezeului
nostru, Care S-a mâniat pe voi”. Grăind ei acestea, un vestitor a
alergat de la capişte la împăratul, spunându-i că toţi zeii lor au căzut
la pământ şi s-au risipit ca praful. Dar nebunul împărat zicea că toate
acelea nu sunt ale puterii lui Dumnezeu, ci sunt vrajă creştinească.
Deci a zis: „Cu adevărat, dacă nu vom pierde degrab pe vrăjitorii
aceştia, apoi toată cetatea va pieri pentru dânşii”.
Deci
a poruncit să ducă în temniţă pe Pantelimon, iar pe bătrânul Ermolae şi
pe cei doi prieteni, muncindu-i cu multe răni, i-a osândit la tăiere de
sabie. Astfel, aceşti trei sfinţi mucenici - Ermolae preotul şi
împreună-slujitorii lui, Ermip şi Ermocrat - săvârşindu-şi pătimitoarea
lor nevoinţă, au stat împreună înaintea Preasfintei Treimi, în slava cea
cerească.
După uciderea celor trei
sfinţi mucenici, împăratul a pus iar înaintea sa pe Sfântul Pantelimon
şi a zis către dânsul: „Eu am întors pe mulţi de la Hristos la zeii
noştri, numai tu nu voieşti să mă asculţi. Acum şi învăţătorul tău,
Ermolae, cu amândoi prietenii săi, s-au închinat zeilor şi le-au adus
jertfă, iar eu i-am cinstit cu slăvite dregătorii în palatele mele. Deci
fă şi tu asemenea, ca să te învredniceşti de cinste cu dânşii”. Iar
mucenicul, ştiind cu duhul de sfârşitul sfinţilor, a zis către împărat:
„Porunceşte-le să vină aici să-i văd înaintea ta”. Impăratul a zis:
„Acum nu sunt aici, că i-am trimis la altă cetate, ca să ia bogăţie
multă”. Mucenicul a grăit: „Iată, chiar nevrând ai spus adevărul, că
i-ai trimis de aici, prin sfârşitul cel de moarte, şi s-au dus la
cetatea cea cerească a lui Hristos, ca să ia bogăţiile pe care ochiul nu
le-a văzut”.
Deci văzând împăratul pe
mucenic că nu se pleacă cu nici un chip la păgânătatea lor, a poruncit
să-l bată aspru cu bătăi cumplite, apoi 1-a osândit la moarte, ca să i
se taie capul cu sabia, iar trupul lui să se ardă cu foc. Deci luându-l
ostaşii, l-au dus afară din cetate, la tăiere. Iar sfântul mergând la
moarte, cânta psalmul lui David: De multe ori s-au luptat cu mine din
tinereţile mele, dar nu m-au biruit. Pe spatele meu au lucrat
păcătoşii…! Şi cealaltă parte a psalmului acestuia.
Şi
scoţând ostaşii pe mucenic din cetate mai departe decât o stadie, când
au mers la acel loc unde a voit Domnul să se sfârşească robul Său, l-au
legat de un măslin ce era acolo şi călăul, apropiindu-se, 1-a lovit pe
sfânt cu sabia peste grumaji, însă fierul s-a îndoit ca ceara, iar
trupul sfântului n-a fost rănit, pentru că nu-şi sfârşise rugăciunile
sale. Atunci ostaşii, înspăimântându-se, au zis: „Mare este Dumnezeul
creştinilor…!” Apoi, căzând la picioarele Sfântului, au grăit:
„Rugămu-ne ţie, robul lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, ca să se ierte
păcatele noastre, câte ţi-am făcut ţie din porunca împăratului”.
Şi
rugându-se Sfântul Pantelimon din destul, a venit un glas de sus către
dânsul, întărind schimbarea numelui său, căci Domnul 1-a numit
Pantelimon, în loc de Pantoleon, dându-i lui dar arătat, ca să miluiască
pe toţi cei ce aleargă la dânsul în toate primejdiile şi mâhnirile. Şi
1-a chemat Domnul pe el la cele cereşti, iar sfântul, umplându-se de
bucurie, a poruncit ostaşilor să-l taie. Dar aceia nu voiau, pentru că
se temeau şi tremurau. Atunci sfântul le-a zis: „De nu veţi săvârşi
porunca voastră, nu veţi câştiga milă de la Hristos al meu!” Deci
ostaşii, apropiindu-se, mai întâi i-au sărutat trupul lui, apoi au
poruncit unuia din ei şi a tăiat capul mucenicului, însă, în loc de
sânge, a curs lapte.
In acelaşi ceas,
măslinul s-a umplut de roadele sale, de la rădăcină până la vârf, şi
mulţimea de popor care a fost de faţă la tăiere, văzând aceasta, a
crezut în Hristos. Iar minunile care se făcuseră le-au spus împăratului
şi împăratul a poruncit ca îndată să taie măslinul acela, să-1
zdrobească şi să-1 ardă împreună cu trupul mucenicului. Şi stingându-se
focul, credincioşii au luat din cenuşă trupul sfântului, nevătămat de
foc, şi l-au îngropat cu cinste pe moşia lui Adamantie Scolasticul, ce
era acolo aproape. Iar Lavrentie, Vasoi şi Provian, casnicii
mucenicului, urmându-l pe el de departe, privind la toate pătimirile lui
şi auzind glasul care venise la el din cer, au scris viaţa şi mucenicia
lui şi au dat-o sfintelor biserici întru pomenirea mucenicului, spre
folosul celor ce citesc şi ascultă şi spre slava lui Hristos Dumnezeul
nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea
şi în vecii vecilor. Amin. "
